Când cititul strică: Despre cărți și citit – Arthur Schopenhauer

Autor: Paul D. Wilke pentru Steel Snowflake

„Dacă un om nu vrea să gândească, cel mai sigur plan este să citească o carte de îndată ce are un moment liber.”

Într-o epocă a saturației online, faptul că oamenii încă își fac loc pentru a se răsfăța cu o carte este încurajator.

Pentru cei mai mulți dintre noi, cititul reprezintă o evadare nu doar din stresul lumii moderne, ci și din plictiseala vieții.
…
A argumentat că o mare parte din lecturi slăbesc de fapt capacitatea de a gândi independent.

Și așa se întâmplă că persoana care citește foarte mult – adică aproape toată ziua – și se recreează pierzând timpul cu distracții irelevante, își pierde treptat abilitatea de a gândi pentru sine; la fel cum un om care călărește mereu uită în cele din urmă cum să meargă. Astfel stau însă lucrurile la mulți oameni de cultură: s-au prostit citind. Căci a citi în fiecare clipă liberă și a citi în mod constant este mai paralizant pentru minte decât o muncă manuală constantă, care măcar permite cuiva să își urmeze propriile gânduri.

…
Schopenhauer disprețuia supraevaluarea noastră a înțelepciunii din cărți și pe cei care se îngâmfează cu învățătura din cărți.
…
Cititul nu este automat egal cu gândirea. Dimpotrivă, de multe ori este chiar opusul ei. Cititul este echivalent cu gândirea gândurilor altcuiva. Este o diferență crucială. În timp, cititorii vorace ajung să se considere „bine citiți” și poate că există o diplomă universitară sau două care să susțină această autopercepție. Dar în realitate ei nu au avut niciodată o idee care să nu fi fost pusă acolo de altcineva. Ajung să fie niște papagali.

Un om se poate dedica de bunăvoie cititului și învățării în timp ce nu se poate dedica gândirii. Gândirea trebuie să fie aprinsă ca un foc de un curent de aer și întreținută de un fel de interes pentru subiect.

Sau, mai concis, cititul este ușor dar gândirea este grea.

Schopenhauer credea că cititul fără angajarea critică a materialului (lectura activă) este un exercițiu de pasivitate intelectuală; acesta imprimă în minte ideile altcuiva, care nu sunt ale tale. Poate deveni un obicei paralizant intelectual, ajungându-se la punctul în care gândirea independentă nu mai este posibilă fără cârja unei cărți.

O astfel de minte seamănă cu un balon care se scurge încet și are nevoie în mod constant de o reumplere cu ideile altcuiva pentru a rămâne pe linia de plutire. Schopenhauer nu ne spune să ne oprim complet din citit, ci să facem din el o rampă de lansare pentru propria noastră gândire. Mai degrabă ar trebui să ne angajăm într-o lectură activă sau să citim cu intenția de a înțelege și evalua pe deplin argumentul autorului în loc să parcurgem textul doar pentru a ajunge la sfârșit.

„Niciodată nu se poate citi prea puțin din cărțile rele, sau prea mult din cărțile bune: cărțile rele sunt otravă intelectuală; ele distrug mintea. Pentru a citi ceea ce este bun, trebuie să ne impunem să nu citim niciodată ce este rău; căci viața este scurtă, iar timpul și resursele sunt limitate.

Dacă ești ce mănânci mintea este ce asimilezi. Gunoi intră, gunoi iese. După ce citim ceva profund, spune Schopenhauer, ar trebui să recitim imediat cel puțin încă o dată pentru a înțelege cu adevărat mesajul autorului. O bibliotecă mică și ordonată de filosofie, istorie, știință, artă, literatură, toate citite cu atenție, înțelese și încorporate într-un sistem solid de gândire este mult mai bună decât teancuri de cărți la întâmplare, fiecare citită rapid și uitată curând.

Aș mai adăuga o recomandare la sfatul lui Schopenhauer: scrieți. Țineți un jurnal privat sau un blog public. Dacă prea multă lectură îți face rău, scrisul poate fi un antidot: ceva creativ, generativ și chiar auto-revelator. Scrisul este adesea dificil, mai ales dacă ți-ai condiționat mintea să evite să gândească propriile gânduri. Provocarea de a scrie bine vă va ajuta să apreciați scrisul de calitate al altora. Vă promit că scrisul va îmbunătăți calitatea lecturii și viceversa.

Altfel spus: citește ca să poți scrie și scrie ca să poți fi mai mult decât ecoul altcuiva.
…
Dar abordarea în întregime practică a lui Schopenhauer pare să rateze rolul terapeutic al simplului fapt de a lăsa imaginația să plutească în derivă citind o carte bună a unui povestitor talentat.

Câteva extrase suplimentare

Este la fel în literatură ca și în viață. Oriunde te duci, dai imediat peste gloata incorigibilă a umanității. Este prezentă pretutindeni în legiuni; se înghesuie, murdărește totul ca muștele vara. De aici și nenumăratele cărți proaste, acele buruieni de rând ale literaturii care extrag hrana din porumb și îl sufocă.

Ele acaparează timpul, banii și atenția care aparțin cu adevărat cărților bune și scopurilor lor nobile; ele sunt scrise doar cu scopul de a face bani sau de a obține poziții. Nu numai că sunt inutile, dar fac și rău. Nouă zecimi din întreaga noastră literatură actuală urmărește doar să scoată câțiva bănuți din buzunarul publicului iar pentru a face asta autorul, editorul și criticul și-au unit forțele.

Există un truc mai viclean și mai rău, deși profitabil. Literatori, textieri și autori productivi au reușit, contrar bunului gust și adevăratei culturi a epocii, să pună în lesă lumea bună astfel încât aceasta a fost învățată să citească în ritm și același lucru – și anume, cele mai noi cărți pentru a avea material de conversație în cercurile lor sociale. … Dar ce poate fi mai mizerabil decât soarta unui astfel de public cititor, care se simte mereu silit să citească cele mai recente scrieri ale unor autori extrem de banali care scriu numai pentru bani și care, prin urmare, abundă?

Există în permanență două literaturi care, deși abia dacă se cunosc una pe cealaltă, progresează alături – una reală, cealaltă doar aparentă. Prima se dezvoltă într-o literatură care dăinuie. Călăuzită de oameni care trăiesc pentru știință sau pentru poezie își urmează drumul cu seriozitate și liniște, dar extrem de lent; în Europa nu produce decât o duzină de opere într-un secol, care sunt însă permanente. Cealaltă literatură este urmărită de oameni care trăiesc din știință sau poezie; galopează în zgomotul și în strigătele celor care participă la ea și aduce anual pe piață multe mii de lucrări. Dar după câțiva ani ne întrebăm: Unde sunt, unde este faima lor, atât de mare odinioară? Această categorie de literatură poate fi considerată trecătoare, iar cealaltă permanentă.

A dori ca un om să rețină tot ceea ce a citit vreodată este același lucru cu a dori ca el să păstreze în stomac tot ceea ce a mâncat vreodată. El s-a hrănit trupește cu ceea ce a mâncat și mental cu ceea ce a citit, iar prin acestea a devenit ceea ce este. Așa cum corpul asimilează ceea ce îi este omogen, tot așa omul va reține ceea ce îl interesează; cu alte cuvinte, ceea ce coincide cu sistemul său de gândire sau se potrivește scopurilor sale. Fiecare are scopuri, dar foarte puțini au ceva care să se apropie de un sistem de gândire. Acesta este motivul pentru care astfel de oameni nu se interesează în mod obiectiv de nimic și pentru care nu învață nimic din ceea ce citesc: nu-și amintesc nimic din cele citite.

imaginați-vă progresul cunoașterii umane sub forma cursului unei planete. Pistele false pe care rasa umană le urmează la scurt timp după ce s-a făcut un progres important reprezintă epiciclurile din sistemul ptolemeic; după ce trece prin oricare dintre ele, planeta se află exact acolo unde era înainte de a intra în el. Marile minți, însă, care aduc cu adevărat omenirea mai departe pe drumul ei, nu o însoțesc pe epiciclurile pe care le face de fiecare dată. Așa se explică de ce faima postumă este obținută în detrimentul faimei contemporane și vice versa.